Am învăţat târziu să merg pe bicicletă. Eram printr-a treia şi toţi prietenii mei se dădeau care mai de care pe pistele special amenajate străzile prăfuite din spatele blocului cu ţoaclele lor tunate la maxim. Mi-aduc aminte cu nostalgie de primul meu pegas. Mi-l alesesem dintre o groază de biciclete de la singurul magazin de profil din oraşul meu. O bicicletă verde, cu coarnele îndoite, cu claxon electronic şi stopuri pe frână, cu care făceam tot felul de acrobaţii ce la un moment dat mi se păruseră supraomeneşti. O “parcam” tot timpul în faţa uşii legată cu un lanţ gros, foarte gros, de barele de susţinere ale caloriferului de pe casa scării. Am suferit amarnic în ziua când am găsit caloriferul ăla scos din perete şi aşezat într-o rână pe balustradă. Şi nu pentru că nemernicii opriseră singura sursă de încălzire a etajului la care stăteam ci pentru că pegasul meu verde cu coarnele întoarse dispăruse fără urmă. Se pare că lanţul ăla în care-mi ţineam priponit vehicolul meu cu două roţi a fost mai greu de tăiat decât bara de susţinere a unui calorifer.
Cea de-a doua bicicletă a sfârşit la fel, furată de un netrebnic care a profitat de cele cinci minute în care am lăsat-o nesupravegheată în faţa şcolii când am urcat să-mi iau ghiozdanul din clasă.
A treia a venit mult mai târziu, din primul meu salariu de angajat cu normă întreagă. Am cumpărat-o de la un târg de biciclete din oraşul meu. Era un mountain bike – sau cel puţin aşa credeam eu – cu 21 de viteze. Două luni am folosit-o zilnic către şi dinspre servici. Mă gândeam că o s-o ţin minim doi-trei ani. Doar că şi asta a dispărut din faţa biroului unde lucram. Ciudat aici a fost că în suportul ăla de biciclete unde o legasem mai erau parcate încă patru bucăţi. A mea era cea mai ponosită. Şi totuşi a fost aleasă de băieţii cu levierul.
A patra şi ultima era una de om însurat cu coşuleţ în faţă pentru cumpărături. Cu asta cred că am apucat să merg de două ori. O ţineam în boxa de la subsol ferecată cu două lacăte. Când m-am întors dintr-un concediu, boxa era spartă şi bicicleta dispărută.
Mă gândesc să-mi cumpăr a cincea bicicletă. Sau mai bine s-o câştig la concursul veloteca. Cât timp credeţi c-o s-o posed?
Dacă esti norocos, o să ajungi cu ea până acasa, asta dacă nu o fură careva de sub tine.
Nici chiar așa… Am și eu vreo 90 de kile!
Mai bine furi si tu una, ca sa intri in rand cu lumea, bicicletele nu se cumpara… se fura
), sunt un bun comun la noi in tara precum caruciorul de butelii, telefoanele si wi-fi-ul mai nou! 
Nu merge! Trebuie s-o probez înainte